Poveste de succes cu oi, oameni muncitori şi cumpătaţi, la Şilea

L-am întâlnit pe Emil Petraş la Primăria comunei Fărău. Auzisem de el că este unul dintre fermierii de „top” în creşterea ovinelor. La început, aşa cum l-am văzut, tânăr, la doar 35 de ani, modest în purtări şi îmbrăcăminte, mi-am spus că nu este adevărat ceea ce se spune despre el. Realitatea era alta. Registrul agricol mi-a spus că Emil Petraş are peste 4100 de oi. Parcă nu-ţi vine să crezi că un om fără studii de specialitate şi aşa tânăr poate conduce o asemenea fermă „mamut”, remarcată la nivel naţional.
Emil locuieşte cu soţia şi fiica lui în vârstă de 11 ani în satul Şilea, un sat aflat undeva unde se termină harta judeţului. Chiar se mândreşte cu asta. Este renumit în ţară pentru faptul că este unul dintre cei mai destoinici oameni de afaceri care se ocupă de creşterea oilor, unul care în doar câţiva ani şi-a mărit turma de 25 de ori. „Am auzit că sunt un fermier de „top” şi că sunt pe locul nouă în ordinea descrescătoare a numărului de oi pe care le am. Dacă statisticile spun aşa… aşa o fi. Eu nu am de unde şti acest lucru”, ne-a mărturisit Emil Petraş. Ne-a povestit că „afacerea” lui iniţială a fost nunta, care în fapt nu a fost o afacere, a fost un lucru firesc, care s-a „întâmplat” după ce şi-a cunoscut soţia şi au pornit împreună la drum prin viaţă. Afacerea adevărată a venit abia după aceea, după un an de la nuntă, când „cu banii de la nuntă, în anul 2000 şi ceva, donaţii făcute de părinţii mei şi ai soţiei mi-am cumpărat primele 160 de oi”, efectiv pe care, cu sârguinţă şi cumpătare, l-a înmulţit an după an. Acum deţine cinci turme de oi care păşunează pe câteva sute de hectare de teren pe care le deţine sau le-a concesionat de la unul şi altul din judeţul Alba sau „de peste graniţă” în judeţul limitrof, Mureş.
Aşa cum spune el, „acum câţiva ani aveam câteva hectare bune de teren, dar cu timpul a trebuit să mă extind şi oile m-au ajutat. De fapt ele, oile, au făcut afacerea rentabilă”. Proprietatea lui se întinde pe 340 de hectare de păşune situată pe dealurile din apropiere satului, câteva hectare de teren arabil, restul este concesionat.
Înainte de a creşte oi a fost mecanic agricol şi se mândreşte cu acest lucru: „În România este nevoie şi de mecanici agricoli şi de lăcătuşi, de tot felul de meseriaşi. Aceştia sunt cei care muncesc. Nu spun că ceilalţi nu muncesc, dar se simte nevoia de oameni care să lucreze şi altceva, ceva care să producă mâncarea de care are nevoie ţara”. Potrivit lui Emil, strategia lui de creştere a afacerii a fost una simplă şi ieftină. „Nu mulg şi nu prelucrez laptele, doar câte puţin. Pentru nevoile familiei. Restul îl las mieilor”, ne-a spus Emil Petraş. Am înţeles că mieii lui pot bate recorduri în ceea ce priveşte sănătatea şi greutatea şi aceasta din cauză că „laptele de mamă este cel mai sănătos”. „Îmi las mieii să sugă de la oaie până când aceasta nu mai dă lapte sau îl înţarcă ea singură. Din această cauză mieii se dezvoltă rapid şi sănătos. Aşa cum la om este indicat ca fătul să fie alăptat de mame, aşa este indicat şi la oi sau la oricare animal”, spune Emil. La început „s-a complicat puţin” cu vânzarea de produse lactate şi miei la piaţă, dar a renunţat repede. Era muncă multă care necesita angajări, transporturi şi tot felul de avize şi autorizaţii, lucru care-i îngreuna şi complica într-un fel afacerea şi viaţa. „Nu merită efortul. Acum predau berbecuţii şi o parte din mieluţe unei „firme de carantină” de la Galda. Ei, după ce fac analizele şi se conving că sunt sănătoşi, îi comercializează. În schimb, mioarele, le-am ţinut întotdeauna pentru sporirea efectivelor, pentru sporirea turmei. Numai anul trecut am ţinut peste 800 de mieluţe pentru sporirea efectivului. Mieluţele pe care le opresc anual la turmă sunt destinate atât sporirii efectivului, cât şi pentru înlocuirea oilor adulte, a „bătrânelor” pe care le dau la „reformă”, la abatorizare, diverselor firme care activează în domeniu”, continuă domnul Petraş.
Atunci când l-am întrebat cum se descurcă cu mâna de lucru acesta ne-a mărturisit că în sistemul lui de lucru nu are nevoie de mulţi oameni pe care să-i plătească deoarece nemulgând oile, lucrurile se simplifică mult şi că pe timp de vară are doar cinci sau şase angajaţi. „Iarna am mai mulţi, dar nu aşa cum s-ar crede. Este un pic mai complicat atunci când începe perioada fătărilor. Atunci mă folosesc de zilieri şi de membrii familiei, care îmi mai dau câte o mână de ajutor”.
Pentru asigurarea hranei necesare pe timpul iernii se pregăteşte din timp. Totul este cultivat de el, cu utilajele lui, pe terenurile lui sau pe cele concesionate de la diverşi cetăţeni din sat sau din satele învecinate. „De fapt, oile şi subvenţiile de la APIA m-au ajutat. Cu banii luaţi pe oile şi mieii vânduţi şi cu subvenţiile de la APIA mi-am cumpărat utilaje performante şi cam tot ceea ce îmi trebuie pentru a cultiva furajele pentru iarnă. Singura treabă mai neplăcută este că an de an aceste subvenţii scad şi te obligă să faci tot felul de reduceri şi improvizaţii pentru a te descurca cu cheltuielile”.
Fără să exagerăm, trebuie să-i dăm dreptate lui Emil Petraş. După câţiva ani de la revoluţie, unele produse sau subproduse asigurate de oieri au început să nu mai fie căutate. Preţurile s-au „reglat” după cerere şi ofertă. Spre exemplu, lâna şi pieile au ajuns la un preţ derizoriu. Mulţi dintre cei care se ocupau de colectarea acestora au dat faliment sau mai stau cu ele în stocuri. Turmele lui Emil Petraş dau în medie cam 8 sau 10 tone de lână, produs pe care acesta îl vinde unde poate şi cum poate. „Acum lâna nu mai are preţul şi căutarea pe care le avea pe vremea lui Ceauşescu. Nimic nu mai este aşa cum a fost acum 10 sau 15 ani. Spre exemplu, lâna nu mai are preţ. Se vinde pe te miri ce, pe 1,5 sau 2 lei kilogramul. O nimica toată. Au intrat sinteticele şi chinezăriile pe piaţă şi au omorât totul. Lumea nu mai vrea ceva bun şi natural”, ne-a spus cu amărăciune tânărul fermier.
Când l-am întrebat cum rezistă în perioada aceasta de criză, când toate merg de-a-ndoaselea, Emil ne-a răspuns că afacerea este pentru el şi familie şi că trebuie să fii atent la tot ceea ce faci şi cum faci. „Tot secretul este să fii cumpătat. Să nu cheltuieşti anapoda aşa cum fac alţii. Deşi nu pare, la un aşa efectiv de animale există şi cheltuieli mari. Afacerea este pentru mine şi familie. Secretul este să nu cheltuieşti prosteşte. Asiguri traiul familiei şi tot ce trebuie pentru animale şi apoi mai vezi ce-ţi rămâne şi ce faci. Eu nu mi-am luat maşini de zeci de mii de euro, aşa cum au procedat alţii. Ce, o maşină second-hand nu face aceeaşi treabă? Puteam şi eu să vând 500 de oi şi să-mi iau o maşină „fiţoasă”, nu? Ce rost ar avea? Lucrul cu oile şi cu ciobanii nu este chiar aşa de uşor cum cred unii. Eşti tot timpul ocupat din zori şi până în noapte. Eşti tot timpul pe drumuri de la o stână la alta, de la un staul la altul, de la o tarla la alta şi mai trebuie să stai şi ore în şir pe tractor, ba să ari, ba să semeni, ba să faci cine ştie ce lucrare, ba să strângi recolta. Nu este aşa cum cred unii, că dacă ai oi multe, eşti boier. Păi numai pentru furajarea de iarnă lucrezi vara din zori până în seară”.
La cei 35 de ani, tânărul fermier de top ne-a mărturisit că are unele planuri mari, dar că deocamdată se gândeşte să mai încetinească ritmul de creştere a efectivului de oi: „Vreau să mai construiesc încă două sau trei saivane, cu o suprafaţă de cel puţin 30 de ari, să pot adăposti iarna oile. Cele două pe care le vedeţi aici, chiar dacă ocupă o suprafaţă de 28 de ari, nu sunt suficiente. Apoi, în vara aceasta voi rezolva şi problema apei pentru adăpat animalele. Ideea este simplă. Colectez apa de ploaie de pe acoperişurile saivanelor într-un rezervor şi sunt rezolvat. O ploaie de 10 sau 15 litri pe metru pătrat mă asigură cu apă pentru o perioadă de timp, dar voi încerca să captez şi alte surse. Apoi mai am de rezolvat problema drumurilor de acces, lucru ce nu este uşor deloc. Aţi văzut şi dumneavoastră cum sunt şi cât de greu ajungi la saivane. Am nevoie de acces rapid şi sigur în caz de urgenţă”.
Într-adevăr, drumul croit peste păşune este reavăn şi frâmântat de miile de copite ale oilor. Greu la deal şi greu la vale. I-am dat dreptate şi la despărţire ne-am înţeles să ne revedem în toamnă pentru a mă convinge că ceea ce mi-a spus nu au fost vorbe în vânt şi mai ales să mă conving că are ambiţie să-şi aranjeze ferme la standarde încă neîntâlnite în judeţ, pentru ca apoi să mai stea să gândească la ce efectiv va ajunge peste unul sau doi ani. Când i-am spus că-i doresc să ajungă la zece mii, s-a uitat lung la mine, a zâmbit şi a spus doar atât: „Nu-i greu, da-i greu cu atâtea oi!”